Sunt antropolog și antropologia privilegiază programatic întâlnirea directă cu terenul, adesea chiar în defavoarea studiului de bibliotecă sau de arhivă. Cele mai multe și constante cercetări de teren ale mele se desfășoară, de peste un deceniu, în Balcani, în vechile așezări ale păstorilor aromâni, răspândiți astăzi cu precădere în Grecia și Albania, dar și în Republica Macedonia de Nord, România și, în mai mică măsură, în Bulgaria. M-a însoțit, aproape mereu, un coleg și bun prieten de la New York, Dan Bora, cu care mă întâlnesc o dată sau de două ori pe an la Atena sau la Salonic, pentru a merge de acolo în satele izolate pe culmile munților Pindului. De asemenea, vara mea, Carmen Dobrotă, căreia îi sunt recunoscător pentru atâtea drumuri făcute împreună și care a curatoriat de-a lungul timpului mai multe dintre expozițiile mele de antropologie vizuală.
În 2017, am descoperit, în timpul unei cercetări de arhivă la Muzeul Național al Țăranului Român din București, că puține dintre fotografiile cu localități aromâne din Fondul Manakia, una dintre cele mai importante arhive de imagine veche păstrate în România, sunt localizate, multe dintre ele având în registru o descriere sumară, făcută în spiritul începutului de secol XX, de tipul: „comună românească din Balcani”. Astăzi, antropologii au datoria de a fi mult mai preciși. Pe unele le-am identificat imediat, urmare a cercetărilor de teren realizate anterior, așa cum a fost cu fotografia satului Iliochori din Zagori, unde platanul vechi de o mie de ani din piața așezării, printre cei mai bătrâni din Grecia, a fost imediat un indice vizual de neconfundat. Pentru alte fotografii, povestea e puțin aventuroasă, a urmat o nouă serie de cercetări de teren, de întâmplări și întâlniri marcate de coincidențe interesante, în țările balcanice. Tot atunci am avut ideea de a reface astăzi fotografiile de pe la 1900, cu exact aceeași încadrare ca frații Manakia.
Frații Ianaki și Milton Manakia s-au născut într-o familie de păstori aromâni, în a doua parte a secolului al XIX-lea, la Avdela, un sat cocoțat pe înălțimile Munților Pindului, pe atunci încă în Imperiul Otoman, astăzi, în Grecia. Istoria îi va reține drept autori ai unui număr mare de fotografii de o importanță documentară deosebită și drept primii cineaști care au înregistrat un film pe teritoriul Imperiului Otoman și în Balcani, la numai un deceniu după ce frații Lumière realizaseră primul film din istoria omenirii. Cei doi urmează școala românească din satul natal, apoi liceul românesc de la Ioannina, iar drumurile lor se vor desprinde de cele ale strămoșilor, posesori de mari turme de oi. În schimb, vor deveni „transhumanți” prin Balcani, pentru a realiza fotografii într-o perioadă extrem de complicată din punct de vedere politic și istoric, care însemna prăbușirea definitivă a Imperiului Otoman, războaiele balcanice, urmate de trasarea granițelor naționale. Își vor deschide un atelier fotografic la Ioannina, pe care, apoi, îl vor muta la Monastir − Bitola de astăzi din Republica Macedonia de Nord, pe atunci capitală a provinciei otomane cu același nume și al doilea oraș ca mărime din regiune, după Salonic. Ianaki și Milton vor călători prin satele, unele foarte greu accesibile, dar și prin orașele și târgurile provinciei, pentru a realiza, la comandă, fotografii. Cu un aparat de fotografiat mare, greu și clișee fragile, de sticlă. Era o profesie făcută cu pasiune și foarte mult talent, dar, mai ales, era o modalitate de a-și câștiga traiul.
Majoritatea fotografiilor păstrate în arhiva de la Muzeul Național al Țăranului Român sunt portrete de oameni obișnuiți din acea perioadă, îmbrăcați în costume tradiționale sau în haină „nemțească”. Modernitatea și arhaicul, contemporane mai mult ca niciodată în acea epocă de început de modernizare a Balcanilor, se văd bine în fotografiile lor. Am avut surpriza să constat că nu era vorba de lumi diferite, care trăiau simultan, dar care rareori veneau în contact, așa cum eram tentat să cred și precum prezintă majoritatea istoricilor interesați de epocă. Era vorba de altceva: de lumi suprapuse. Călătorind prin satele din Pind am constatat că, uneori, aceiași oameni apar în fotografii, în funcție de context, când în ipostază de păstori, în haine tradiționale, când în haine „bune” de oraș, domni și doamne aliniați la moda și luxul european, deși locuiau în sate aparent rupte de lume. Portretelor li se adaugă fotografii cu evenimente de familie, nunți sau înmormântări, petreceri la marile sărbători religioase, dar și unele evenimente politice, precum vizita sultanului la Bitola, care devine subiect de film pentru cei doi frați. Dacă fotografiile păstrate la București sunt mai ales de interes etnografic, miile de clișee pe sticlă păstrate în arhiva de la Bitola dezvăluie un extraordinar caleidoscop al vieții balcanice de început de secol XX, înfățișând adesea banalul cotidian de atunci, devenit acum, după trecerea timpului, uimitor prin bogăție, intensitate și diferență față de zilele noastre. Multe dintre scenele fotografiate de frați sunt redate cu desăvârșit simț artistic, cu un rafinament cu totul special al încadrării și surprinderii clipei, ce uluiește antropologul care pătrunde astăzi în arhive.
În 1906, Ianaki și Milton Manakia sunt invitați la București, pentru Expoziția Generală Română, ocazie cu care primesc titlul de fotografi ai Curții Regale a României. Cu acest prilej, un fond de fotografii reprezentând portrete de aromâni și așezări ale aromânilor din Pind a fost achiziționat pentru Muzeul de Artă Națională, strămoșul Muzeului Național al Țăranului Român de astăzi, înființat chiar atunci de Tzigara-Samurcaș. Acestea sunt fotografiile pe urma cărora am pornit, alături de colegul meu american, în vara anului 2017.
Privind în urmă, vizitele la București au marcat un punct de cotitură în cariera celor doi frați. Din acel moment activitatea lor începe să devină profund semnificativă pentru istoria vizuală a Balcanilor. La București, frații Manakia văd pentru prima oară o proiecție de film și află astfel detalii despre tehnica cinematografică a fraților Lumière. Sunt uluiți, așa că Ianaki merge la Londra, pentru a cumpăra o cameră de filmat. E – întâmplarea! – camera de filmat Bioscope cu numărul 300 din lume.
Într-o vreme în care se filmau cu precădere noile cuceriri ale tehnicii, zgârie-norii și vapoarele transoceanice, cei doi frați urcă în satul lor de munte și, prin 1906 sau 1907 (anul e nesigur), realizează un documentar etnografic. Desigur, mut, cu o durată de nici un minut, pentru că acelea erau standardele tehnice ale vremii. Prin acest film ei ating, fără să știe, un triplu record mondial. E primul film făcut vreodată în încă foarte vastul Imperiu Otoman, precum și primul documentar etnografic din Balcani. De fapt, primul documentar de orice fel din Balcani. Subiectul? Prelucratul tradițional al lânii. Sunt filmate grupuri de femei în costume populare.
Printre ele, chiar în centru, câteva secunde în prim-plan, Despa, bunica fraților, care avea 114 ani, după mărturia de mai târziu a lui Milton. Oricât de înaintată ar părea, vârsta ei nu era și nu e ceva neobișnuit la vlahii din Pind. Cu alte cuvinte, bunica Despa s-a născut în veacul al XVIII-lea (1792?! 1793?), în timpul lui Ali Pașa, pe vremea când Napoleon abia începea să devină Napoleon. Dată incredibil de veche pentru un om pe care azi putem să îl vedem în mișcare, într-un film. Un alt record de care cei doi frați nu au fost conștienți când filmau acasă, în satul lor de munte, neștiut de Europa, neștiut de nimeni. Nu papa Leon al XIII-lea, născut în 1810, și nici Rebecca Clarke, născută în 1804 în Marea Britanie și înregistrată cu o cameră Kinora în 1912, sunt cei mai „vechi“ oameni filmați vreodată, cum a reținut istoria oficială a cinematografiei, ci maia Despa din Avdela, mama mari a lui Milton și a lui Ianaki Manakia. Nu un om celebru, din Europa vestică, motorul tehnicii și al „civilizației”, ci o bătrână din Munții Pindului, dintr-un sat izolat din Balcanii otomani despre care a căror existență Europa abia aflase la început de secol XX, din Balcanii care fierbeau și despre care ziarele vestice relatau cu oroare și fascinație în același timp din pricina războaielor balcanice. E adevărat, și vârsta bunicii (sub o fotografie a ei, celălalt frate, Ianaki, notează că Despa avea 102 ani), și data filmului sunt controversate, dar performanța rămâne, dincolo de orice datare precisă, valabilă.
Despre cât de complicată e soarta Balcanilor în acea vreme vorbesc hărțile alăturate. Sunt hărți etnice ale provinciei otomane Macedonia. Spre sud, deși nu apare pe hartă, pentru că nu era deloc important, e Avdela, satul fraților Manakia, și, puțin mai la nord, orașul Monastir, cunoscut drept oraș al consulilor, de data aceasta însemnat pe hartă, unde își aveau atelierul fotografic frații și unde își vor deschide și un cinematograf devenit repede foarte popular în întreaga provincie. Curând, Avdela va deveni parte a Greciei. Curând, Monastir se va numi Bitola, pentru că intră în componența Regatului Iugoslaviei. Iar aceasta e urmarea unor tensiuni istorice teribile. Hărțile înfățișează un amestec etnic greu de înțeles, în care e imposibil să trasezi granițe precise, cum dorea ideologia epocii. De la numele provinciei Macedonia vine și cuvântul francez pentru un fel de salată, macédoine, dovadă că francezii, atât de celebri pentru politețea lor, nu au fost mereu așa în istorie. Dar hărțile înfățișează, prin nume, și disputele teritoriale din acel moment. O hartă are subtitlul point de vue bulgare, o alta, point de vue serbe. În discursul istoric, politic și cartografic al Europei apare un nou nume de etnie: macedonenii slavi, numiți până atunci bulgari. Teritoriul era în egală măsură revendicat de Serbia și de Bulgaria. Cea mai mare parte a lui, de Grecia, în virtutea unei istorii care coboară glorios până în Antichitatea cea mai veche. Harta locuirii etnice servea drept argument și principiu de împărțire într-o epocă în care națiunile, după secole de stăpânire otomană, voiau independență și cât mai mult teritoriu. Dar nici o hartă din epocă nu permite delimitări etnice clare și, oricum, toate sau aproape toate exagerau proporția uneia dintre etnii în defavoarea altora, povestind vizual istoria și geografia după interese politice și teritoriale. Se ajunsese, în epocă, la situația absolut bizară în care o parte a aceleași familii își declară apartenența la o etnie, iar o parte din aceeași familie, la o etnie diferită.
La o simplă privire, nimic din acest conflict de interese politice și teritoriale nu se vede în chipurile oamenilor obișnuiți și în scenele etnografice din fotografiile Fondului Manakia de la Muzeul Național al Țăranului Român.
La o privire antropologică, atentă la detalii, întreaga epocă se citește perfect, cu tot zbuciumul ei, iar fondul de imagine Manakia e o frescă indirectă, dar perfectă, a tensiunilor începutului de secol XX din Balcani. E un lucru extraordinar, greu de înțeles azi, faptul că Milton și Ianaki realizează portrete fără a ține cont de etnie, într-o vreme în care conflictele naționale erau în toi.
De altminteri, frații îl vor fotografia pe sultan, pe patriarhul de la Constantinopole, vor fotografia familia regală a României, vor avea ocazia de a imortaliza atât portretul regelui grec, cât și pe cel al regelui Iugoslaviei. Milton are șansa de a-l fotografia apoi și pe Tito, pe vremea când acesta nu era conducătorul Iugoslaviei socialiste, ceea ce reprezintă un noroc pentru soarta lui de mai târziu.
Aromânii erau și ei prinși în jocurile identitare tensionate ale epocii. Un puternic conflict diviza comunitatea. O parte a aromânilor, probabil cea mai mare, a optat pentru o identitate națională grecească, luptând cu deplină convingere pentru Grecia. O alta, în virtutea graiului vorbit, pentru identitatea românească și, în contextul schimbărilor de granițe de atunci, destul de mulți au ales să își părăsească locul de origine și să vină în Cadrilaterul pe atunci românesc, care va trece la Bulgaria în 1940, ceea ce va genera noi și triste schimburi de populație. Poate, îmi place să cred, cei mai mulți dintre oameni și-au văzut de traiul lor, continuând tradiții și inovând în spiritul epocii, fără să își pună astfel de întrebări identitare. Astăzi, se vorbește mult în Grecia despre frații Manakia, în calitate de pionieri ai cinematografiei balcanice, se vorbește foarte mult în Macedonia de Nord și doar foarte puțin în România. Fiecare dintre aceste țări balcanice îi revendică pe cei doi frați ca aparținându-le de drept. În anii noștri, acest discurs nu ar trebui să mai conteze. Frații Manakia aparțin pur și simplu istoriei balcanice. Iar aromânii au fost mereu fideli țării în care au trăit.
Chiar viața fraților e grăitoare pentru soarta Balcanilor. După 1935, se vor despărți. Ianaki va muri la Salonic, în 1954, în Grecia, sărac și răvășit de moartea prea timpurie a fiului său. Din 1935 până la moarte, timp de aproape două decenii, Ianaki nu are posibilitatea de a-și revedea fratele, pentru că Milton rămâne la Bitola, în Iugoslavia devenită socialistă din 1943. Granițele sunt ferme, de netrecut, și asta acolo unde, până nu demult, de secole întregi, circulația fusese ritmul firesc al vieții oamenilor, indiferent de etnie și religie. Milton va avea parte de recunoaștere națională în Iugoslavia, pentru că, între altele, întâmplarea făcuse să imortalizeze, la un moment dat, portretele de tinerețe ale unor comuniști iugoslavi, printre care, așa cum spuneam, Tito. Arhiva lui va fi cumpărată de statul iugoslav, îi vor fi luate interviuri, i se va dedica din timpul vieții un film documentar realizat la Zagreb. Moare în 1964, iar, din 1979 (anul în care m-am născut și eu…), un festival de film documentar internațional, cu titlul Camera 300, are loc anual în Bitola, fiind unul dintre cele mai longevive festivaluri de documentare din Europa. Filmul artistic al regizorului grec Theo Angelopoulos To vlemma tou Odyssea / Privirea lui Ulise (1995), o capodoperă care vorbește într-un extraordinar și melancolic limbaj artistic despre soarta tristă a fărâmițării Balcanilor în state cu granițe închise și despre tragedia atroce a dezrădăcinării, pornește de la secvențele cu maia Despa filmate de cei doi frați în Avdela. Angelopoulos construiește periplul unui personaj contemporan prin Balcanii de după 1990, când granițele se redeschid după decenii bune, în căutarea unui ipotetic film pierdut al fraților Manakia. De fapt, în căutarea propriei identități pierdute.
Acest excurs prin povestea fraților a fost necesar pentru a înțelege, minimal, contextul cercetării mele de antropologie vizuală. Din cele aproximativ 200 de fotografii aflate în Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român, o parte importantă reprezintă așezări aromâne. Fotografii panoramice, făcute de la distanță, ale unor sate, cu arhitectura lor absolut specifică, unele puțin cunoscute, altele legendare pentru aromâni, precum Samarina, cea mai înaltă așezare din Grecia și din Balcani, sau Moscopole, un oraș de munte, al doilea ca populație din Balcani, în secolul al XVIII-lea, după Stambul, când avea tipografii, biblioteci și zeci de biserici. Moscopole se află astăzi în Albania și este redus la statutul de foarte mică așezare istorică, arsă și împrăștiată la fine de veac XVIII de Ali Pașa pentru faima sa și pentru potențialul pericol de răzmeriță pe care îl reprezenta la adresa stăpânirii otomane în Balcani.
Cu o singură excepție, toate aceste fotografii înfățișând așezări respiră calmul izolării în natură, lângă vârfuri de munte, între păduri, foarte departe de marile drumuri comerciale care traversau peninsula. Dincolo de liniștea lor, ochiul antropologului citește, în fundal, zgomotul epocii, conflictele și zbaterea identitară a aromânilor de atunci, urmate de plecarea lor din aceste sate și orășele de munte către alte locuri, urmate de împărțirea lor între țări inamice și de imposibilitatea de a practica transhumanța pe drumuri care, brusc, au fost tăiate de granițe. Dintre localitățile înfățișate în fotografiile fraților Manakia reproduse în paginile care urmează, majoritatea se află în Grecia de astăzi, patru se află în Republica Macedonia de Nord, iar una singură, în Albania. Atunci când le-a cumpărat de la cei doi frați, pentru Muzeul de Artă Națională, Tzigara-Samurcaș a notat pe câteva dintre fotografii numele așezărilor. Cele mai multe însă nu poartă un nume, ci doar indicația vagă, făcută în spiritul național al epocii, „comună românească din Balcani”.
În august 2017, în chiar ziua în care urma să plec cu colegul meu american în Grecia, pentru un alt episod al cercetărilor noastre de teren, am poposit la muzeu pentru a-i arăta și lui (abia sosise la București) originalele acestor fotografii. Atunci am constatat, împreună, că din cataloagele muzeului lipsea localizarea exactă a multor imagini. Am recunoscut imediat unele dintre așezări, poposisem acolo de numeroase ori în cercetările noastre anterioare. Ilochori (Dobrinovo, în aromână) a fost ușor de identificat – păstrează în piața lui poate cel mai bătrân platan din Grecia, de peste 1000 de ani, chiar dacă astăzi așezarea, cândva prosperă și foarte populată, nu mai arată deloc la fel, pentru că a fost arsă crunt de trupele germane în retragere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La fel de ușor de recunoscut au fost Kallarites / Călarli și Syrako / Siracu, cu arhitectura lor de piatră, neschimbată până azi. Acolo eu am petrecut săptămâni întregi pentru scrierea unuia dintre capitolele din teza mea de doctorat în arhitectură. Observațiile noastre au fost imediat notate în registrele muzeului, iar coordonatoarea arhivei, Simina Bădică, a scris într-o postare de pe pagina muzeului că cea mai bună zi pentru curatorul unei arhive e ziua în care află lucruri noi de la alții despre clișeele din propria arhivă. Fotografia alăturată e „furată” de Simina, în timp ce eu și colegul meu de cercetare povesteam despre aceste sate, spunându-le pe nume, amintindu-ne de aromânii și de poveștile acelor locuri. Dar parte dintre fotografii erau și pentru noi un mister. Atunci, pe loc, am decis schimbarea traseului inițial plănuit prin Grecia pentru a identifica toate fotografiile, încercând să refacem, cu aceeași încadrare, la peste o sută de ani distanță, toate imaginile cu satele aromâne ale fraților Manakia.
Peste două zile eram în Macedonia de Nord. Fotografia orășelului Kruševo (Crușuva, în aromână) purta notația de mână a lui Samurcaș: Comuna Crușuva arsă de turci în timpul revoluției bulgare din 1903 August 15. Totul era să identificăm cu exactitate locul din care frații fotografiaseră așezarea. Kruševo nu e o comună, ci un orășel, cel mai înalt din Balcani, locul unde s-au refugiat o parte din aromânii din Moscopole după distrugerea orașului, despre care am pomenit mai devreme. Li s-au adăugat, în timp, mijacii, o populație de macedoneni slavi, foarte interesantă din punct de vedere antropologic, albanezi ortodocși, slavizați de-a lungul timpului, greci și slavi macedoneni din împrejurimi. În secolul al XIX-lea, Kruševo devine un centru negustoresc important. Vlahii de aici întrețineau legături comerciale cu Viena și Budapesta sau cu alte orașe mari din Europa Centrală. Aceasta a dus la prosperitate. Prosperitatea a dus la o modernizare și o europenizare rapidă, iar bogăția de atunci a orașului se citește în arhitectura fermecătoare și ruinată de acum a caselor, un amestec de stil otoman cu elemente venețiene și detalii arhitecturale central-europene, pe care l-am putea numi „stil balcanic”. În 1903, de Sfântul Ilie, locuitorii din Kruševo se revoltă împotriva stăpânirii otomane. De aceea, revolta se cheamă, în cărțile de istorie, Ilinden. Capul rebeliunii e Pitu Guli, aromân. E proclamată o republică și este scris un manifest, numit de istorici Manifestul de la Kruševo. E un apel către toate națiunile din Macedonia, indiferent de religie și etnie, să lupte împotriva otomanilor. Trebuie să recunoaștem că ideea unei republici multinaționale și multiconfesionale e de o modernitate uluitoare pentru începutul de secol XX în Balcani. Autoritățile turce ignoră inițial revolta, socotind că orașul e prea mic și prea izolat pentru a merita atenție. Apoi se sperie și îndreaptă asupra orașului o forță armată disproporționat de mare în raport cu numărul locuitorilor. Iar Kruševo rezistă în luptă neașteptat de mult acestei forțe armate turcești. 10 zile, timp în care locuitorii s-au organizat admirabil pentru a lua decizii: au constituit un consiliu al orașului format din 60 de membri (20 de aromâni, 20 de macedoneni, 20 de greci, ca toate etniile din oraș să fie egal reprezentate), au topit clopotele bisericilor pentru a-și face arme, au improvizat o fabrică de muniție.
Frații Manakia sosesc la două zile după ce orașul fusese distrus de turci și fac fotografia ajunsă la noi. Cu această fotografie în mână am pornit la pas, prin Crușuva, în august 2017, pentru a identifica cu exactitate locul realizării ei. L-am găsit repede, dar poziția, în sine, părea aproximativă. Unghiul pe care îl obțineam pentru imaginea de azi era fie prea jos, fie prea sus față de fotografia veche, în funcție de strada pe care ne aflam. Am realizat repede că, de fapt, fotografia fusese făcută de pe o poziție aflată între cele două străzi, unde astăzi e o casă. Multe schimbă un secol de istorie. Am recurs, desigur, la aparatura din dotare, adică la dronă, pentru a face fotografia de deasupra proprietății… Proprietarii, firește, au apărut imediat speriați și ne-au certat, dar am trecut repede la vorbe bune și așa am ajuns acolo unde dorește orice antropolog să ajungă, adică înăuntrul casei, la o cafea și mai ales la povești, în sufragerie la Vasko și Ljubica, înconjurați de copii și de nepoți. În ciuda numelor cu sonoritate slavă, gazdele erau aromâni. Poveștile au curs și istoria locului a căpătat chip uman. Nu voi reda aici cele auzite. Ele își vor găsi rostul, poate, într-o viitoare carte.
Comparând fotografia făcută în august 2017, în cercetarea de teren, cu cea din august 1903, a fraților Manakia, am constatat că oarecum puține case de atunci mai există încă. Ghidurile turistice prezintă orașul drept refăcut aproape identic după distrugerea din 1903, dar comparația vizuală a imaginilor m-a dus către o altă concluzie. Refacerea orașului a fost aproximativă, departe totuși de prosperitatea lui de secol XIX. Identic a fost refăcută doar biserica aromână. Locuitorii din Kruševo au fost mari sculptori în lemn, iar legenda pe care am auzit-o la Crușuva spune că meșterul care lucrase la catapeteasmă ani la rând o terminase cu doar puțină vreme înainte ca turcii să radă biserica de pe fața pământului. Aflând de distrugere, meșterul a înnebunit și a putut fi văzut tot restul vieții sale umblând fără noimă prin oraș, călare pe un măgar, rostind vorbe fără șir și fără rost.
Un alt detaliu din fotografia fraților Manakia a dus la o descoperire spectaculoasă. Am constatat că interlocutorii noștri din Crușuva sunt nemulțumiți de notația lui Samurcaș de sub imagine, care vorbește despre revoluția bulgară de la 1903, deși ne-au semnalat doar foarte discret acest lucru. E revoluția macedoneană, ne-au spus ei, noi nu suntem bulgari… Povestea identităților e foarte complicată și ambiguă în Balcani. Până la început de secol XX, locuitorii slavi din Macedonia de Nord erau numiți bulgari de călătorii și istoricii europeni. Ei singuri se numeau bulgari, iar pe vecinii lor din Bulgaria de vest de astăzi îi numeau atunci nu bulgari, ci, cel mai adesea, Šopi. Dar numele acestea nu însemnau la 1900 ce înseamnă ele astăzi, erau mai degrabă termeni „etnografici”. Ideea importanței unor identități, altele decât cele bazate pe religie, prinde contur în contextul sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, în vremuri politice și istorice complicate. Astăzi, locuitorii din Macedonia de Nord sunt foarte mândri de o identitate istorică și etnică distinctă a lor, pe care, în convorbirile cu ei, am constatat că unii, inclusiv aromânii din Macedonia de Nord, o coboară până la Alexandru Macedon. Desigur, istoric, Alexandru Macedon nu avea cum să fie slav, și nici vlah… Și mai complicat e țesutul identitar când cei care îți explică acest lucru îți spun că ei sunt macedoneni, nu bulgari, apoi îți spun că sunt vlahi și că vlahii sunt latini, nu slavi. Ce poți să înțelegi?! Destul de multe, pentru că misiunea unui antropolog nu e să stabilească adevărurile istorice, ci să înțeleagă felul în care se conturează identitatea unei comunități, cu inerentele ei nuanțe de vag și de contradictoriu, marcată adesea de fapte și povești imaginare, cărora oamenii le dau o profundă semnificație. Personal, dincolo de orice adevăr istoric, genetic sau antropologic, voi rămâne mereu la opinia că fiecare om are dreptul să se socotească ce vrea el, atâta vreme cât nu încalcă același drept al seamănului său. Pentru a nu genera discuții pe teme naționale, care ne-ar fi bruiat comunicarea cu oamenii locului, am decis să tăiem înscrisul de sub reproducerea tipărită a fotografiei fraților Manakia pe care o aveam cu noi. Am realizat mai apoi că, fără să fi plănuit o secundă acest lucru, făcusem fotografia nu doar din același loc, ci și în aceeași zi, la fix 114 ani distanță în timp față de frații Manakia. Nu luasem până atunci în calcul diferența de calendare, iar în epocă era încă în uz calendarul iulian. Abia după ce am luat în calcul diferența de 13 zile, am realizat suprapunerea cutelor de timp. Făcusem fotografia în exact aceeași zi! Un antropolog cu greu crede în semne și alinieri de astre, dar coincidența a fost una de bun augur pentru începutul de drum pe urmele fotografiilor de la 1900 ale fraților Manakia.
Ar fi prea mult să reiau întregul traseu al refacerii acestor fotografii. Uneori a fost simplu, uneori a fost complicat. Alteori a fost pur și simplu noroc! La Pisoderi, într-un colț al Greciei care se învecinează cu Albania și Republica Macedonia de Nord, unde totul s-a schimbat față de fotografia de la 1900, doar o încrucișare pur întâmplătoare de drumuri cu un domn născut acolo, plecat demult și oprit în trecere scurtă pentru o cafea la taverna satului natal, altminteri complet pustiu la vizita noastră, a ajutat să stabilim că acela era locul fotografiei din arhiva de la București. Casa lui fusese ultima din cadrul de altădată care rezistase până aproape de zilele noastre, pentru că arsese trei ani înainte de popasul meu acolo, și ne-a arătat-o în fotografia fraților Manakia salvată pe tableta colegului meu. E infinit mai greu să descoperi, pornind de la o imagine veche, un sat neștiut, decât să refaci, la un secol distanță, fotografia unui loc celebru al omenirii, imediat identificabil. Am umblat mult și cu plăcere prin colțuri ascunse ale Greciei de nord. Poveștile abundă, uneori chiar mai interesante prin coincidențe simbolice decât cea de la Crușuva. Mi i-am imaginat pe Milton și Ianaki Manakia cum merg cu uriașul lor aparat fotografic, pe spate de catâri, un secol și mai bine în urmă, pe drumuri și coclauri care mie, inclusiv astăzi, mi s-au părut dificil de străbătut. În decembrie 2021, imediat după Crăciun, am încheiat seria refacerii cu aceeași încadrare a fotografiilor fraților Manakia cu o imagine de la Metsovo / Aminciu, cea mai mare așezare a aromânilor din Grecia, un loc de o frumusețe și poezie specială, care mie îmi e foarte drag. Fotografia mea a fost făcută tot iarna, exact ca în originalul fraților Manakia. Grecia modernă datorează enorm comunității de la Metsovo, iar istoria Greciei moderne nu poate fi înțeleasă fără istoria acestui mic orășel aromân din munții Pindului, fie și numai pentru că Politehnica din Atena se cheamă până astăzi Metsovion, iar istoria modernă a Greciei nu poate fi povestită fără familia Averoff, originară de aici.
Pentru proiectul acesta, a trebuit să consult hărți vechi. Drumurile în sine către aceste așezări izolate s-au schimbat foarte mult într-un veac de curgere a timpului. Și chiar peisajul natural s-a schimbat mult.
Contrar a ceea ce îmi imaginam, munții Greciei sunt mult mai împăduriți și mai sălbatici astăzi față de fotografiile fraților Manakia. Am înțeles repede explicația: nu mai există turme mari de oi care să roadă coastele munților, așezările sunt puternic depopulate, cu doar câțiva locuitori. A trebuit să consult arhive, pentru că numele așezărilor sunt cel mai adesea altele față de 1900.
Cu precădere mi-a fost de folos o carte din epocă, formidabilă prin povestea scrierii ei, The Nomads of the Balkans, an account of life and customs among the Vlachs of Northern Pindus. E o lucrare de referință despre viața și obiceiurile vlahilor balcanici, scrisă de doi arheologi englezi, Alan J.B. Wace și Maurice S. Thompson, și publicată prima dată în 1914. Cartea oferă o descriere detaliată și de la fața locului a felului în care arăta lumea satelor din Pind la început de secol XX, exact perioada din care datează fotografiile fraților Manakia. Nu pot decât să mă bucur că în biblioteca mea se află un exemplar al ediției originale, pentru că povestea cărții e povestea nevoii celor doi arheologi de a pricepe o lume și o comunitate, ingrediente esențiale ale curiozității oricărui antropolog. Arheologii britanici întâlnesc cu totul întâmplător, pe când se aflau pentru săpături în situri antice în apropiere de Volos, păstori care vorbesc un grai ciudat, pe care îl pricep în parte, pentru că, asemenea oricăror arheologi clasici, cunosc latina. Află cu uimire din poveștile păstorilor despre o lume izolată în munți, pe care o găsesc incredibilă, fascinantă, care nu seamănă cu nimic din ce cunoșteau. Așa că începând din 1910 și până în 1912, exact înaintea izbucnirii primului război balcanic, își abandonează fără regret pasiunea lor primă, arheologia lumii elenistice, pentru a-i studia pe vlahi. Vor face drumul de la Tyrnavos la Samarina, alături de păstori, pe jos, realizând în acest fel, avant la lettre, o cercetare antropologică de teren, directă și participativă. Acest fel de cercetare, care reprezintă miezul disciplinelor antropologice, va fi doar ceva mai târziu teoretizată de Malinowski, și ineditul demersului celor doi englezi mă face să socotesc cartea lor relevantă nu doar pentru istoria aromânilor, ci pentru antropologie, în general.
Photo-elicitation, cum e numită în engleză, e o metodă uzual folosită de antropologii vizuali, care știu că oamenii reacționează emoțional în fața imaginilor. În satele din Pind, unde oamenii sunt profund atașați de așezarea de origine, chiar dacă locuiesc acum în altă parte și revin acolo numai pentru scurt timp vara, am întâlnit locuitori profund impresionați să vadă o imagine a satului lor de acum un secol, probabil prima fotografie făcută vreodată așezării lor. Poveștile și istoriile au curs cu mult mai ușor decât dacă aș fi poposit acolo fără a avea cu mine aceste cadre ale fraților Manakia. Trebuie să recunosc, e un sentiment special și emoționant, de buclă a timpului care e scurtcircuitat în curgere, să te afli cu precizie în exact același loc, la un veac distanță, dar la niciun pas depărtare, de o realitate pe care o privești într-o fotografie, pe care o ții în mână, într-un prezent al tău, anulat de trecutul memorat de fotografie. În unele locuri, am descoperit, păstrate în case, fotografii identice cu cele pe care le aveam eu, deși proprietarii caselor nu cunoșteau vechimea și originea acestora. E cazul unei imagini de la Laista / Laka, cândva cea mai mare așezare din munții Zagori, înfățișând o zi de sărbătoare din piața satului. Și acolo am trăit o poveste specială, dar locul ei e într-o viitoare carte. Iar în septembrie 2024, în arhivele de la Bitola, am avut norocul să găsesc o a treia versiune a imaginii. De fapt, un fragment din negativul spart, de sticlă. Aceeași imagine, păstrată în trei țări diferite ale Balcanilor de astăzi.
Nu simpla refacere cu aceeași încadrare a fotografiilor de acum un veac m-a interesat. Aceasta a fost mai mult o cale de intra în comunitățile izolate din Balcani, de a vedea felul lor de viață. Cel de azi, nu cel de ieri. Tocmai de aceea, titlul pe care l-am dat la un moment dat acestui proiect de antropologie vizuală e Dincolo de ieri. Cât de mult s-a schimbat lumea vlahilor și, în general, cât de mult s-au schimbat Balcanii în ultima sută de ani? Aceasta e întrebarea care mă preocupă. Fotografia s-a dovedit a fi un instrument de cercetare de teren deosebit de util, un drum către concluzii care țintesc la înțelegerea felului în care se transformă în timp lumile mici și comunitățile izolate sub tăvălugul istoriei. Tocmai de aceea, deși am încheiat refacerea și identificarea localizării fotografiilor vechi, proiectul meu de teren e departe de a fi la final și se va concretiza, cândva, sper, într-o carte sau într-un film documentar. Va urma un număr de ani în care, tot la fața locului, pe urmele fraților Manakia, îmi doresc să descopăr povești de viață din ziua de azi în continuitatea sau discontinuitatea timpului de un veac și două decenii scurs de atunci până la noi. Pentru a înțelege, antropologic, din povești de viață, cursul istoriei noastre, acasă, în Balcani.
