Aromânii au fost dintotdeauna transhumanți, iar arhiva fotografică de la București a fraților Manakia cuprinde câteva cadre, de un extraordinar efect filmic, cu secvențe de transhumanță. Despre pendularea vlahilor vorbea în cartea sa Theodor Capidan, el însuși aromân: „Viața păstorilor macedoromâni se desfășoară între munte și șes. Vara, din luna aprilie până în octombrie, petrec la văratec, pe înălțimile munților; iarna, de la octombrie până în primele zile de primăvară, la șes. Ei sunt atât de obișnuiți cu aceste mișcări periodice, încât astăzi există comune românești ai căror locuitori, deși nu se ocupă cu păstoritul, nu rămân să petreacă iarna în așezările lor de munte. Toamna, ei pleacă la șes, la fel ca păstorii nomazi, lăsând în comunele lor doar două-trei familii care să păzească satul.”
Acest ritm presupune separarea familiei, căci perioade lungi nevestele rămâneau singure și aveau responsabilități pe care femeia nu le avea nicăieri în Balcani: administrau gospodăria și luau decizii. Drumul însemna și activitate comercială – păcurarii vindeau cașul, untul și alte produse, cumpărând în schimb lucruri de tot felul, care ajungeau în satele de munte. Inevitabil, aromânii cunoșteau mai multe limbi. Era o lume magică, a credințelor și, văzută din afară, a superstițiilor.
Uneori, norocul îți surâde mai mult decât te aștepți. În toamna anului 2019, identificasem și refotografiasem aproape toate imaginile cu localități ale fraților Manakia. Linia peisajului din cadrele cu transhumanță îmi părea familiară, după atâtea cercetări de teren, așa că mi-am propus un lucru aproape imposibil: să identific și acele locuri, oricât de aproximativ.
M-a ajutat un film al fraților Manakia, de un minut și 20 de secunde, păstrat în arhiva de la Bitola, intitulat Cadre din viața vlahilor nomazi. Era clar că filmul fusese realizat în aceeași perioadă cu fotografiile. Apoi, un extraordinar album grecesc de fotografii de arhivă, realizat de Vaggelis Nikopoulos, mi-a oferit indicii suplimentare. Pentru câteva secunde, în fundalul filmului apare o localitate mai mare, un oraș. Comparând contururile vagi din film cu fotografiile de epocă, am identificat că era vorba despre Grevena, deși orașul de azi nu mai seamănă deloc cu cel de atunci. Clădirea mare din apropierea orașului, vizibilă în film, dar demult dispărută, fusese garnizoana otomană. Am pornit astfel în căutarea peisajului din fotografie. Exact în momentul în care realizam fotografia de astăzi, la orizont a apărut o turmă de oi și un păstor. Când s-a apropiat, l-am salutat în aromână. Conducea de la Samarina către câmpia Thesaliei turmele lui Stergios Antulis. În sens invers, acest drum a fost parcurs și descris, la început de secol, de Wace și Thompson, însoțindu-i pe vlahii transhumanți. Ne aflam aproape de Agios Theodoros, un vechi loc de konakia. A privit fotografiile și mi-a spus că oamenii din imaginile fraților Manakia nu sunt din Samarina. „Pot fi din Avdela sau Perivoli, nu sunt sigur”, a adăugat. „Dar de unde știi?”, l-am întrebat. „După desagă. Fiecare sat are un model al lui”, mi-a răspuns, arătându-mi desaga lui de pe cal. O lecție despre identitate, despre cum în trecut fiecare detaliu conta. Un rest dintr-o lume veche, în care costumul era un semn distinctiv, un marcaj identitar. O lume din care au mai rămas doar fragmente, astăzi, când hainele nu mai spun nimic despre cine și de unde suntem. Pe Stergios Antulis l-am întâlnit, cu totul întâmplător, la Samarina, pe 15 august 2024. Nu mai practica transhumanța, din pricina unei peste ovine.
Nu departe de locul unde frații Manakia au surprins cadrele cu transhumanța păstorilor aromâni, autostrada Egnatia Odos brăzdează acum peisajul. Finalizată în 2009, această arteră modernă taie drumul pe care păstorii aromâni l-au urmat timp de secole. De generații întregi, păstorii din Perivoli, Avdela și Samarina coborau toamna din munții Macedoniei de Vest spre câmpiile Tesaliei, pentru ca primăvara să se întoarcă pe același drum. Călătoria lor, de 130-150 de kilometri, era marcată de opriri tradiționale, numite konakia, care rămăseseră neschimbate de-a lungul secolelor. Firește, noile reglementări europene interzic traversarea autostrăzilor cu turmele de oi, schimbând astfel un ritm de viață străvechi. Astăzi, autoritățile oferă subvenții pentru transportul turmelor cu camioanele, iar pe traseul transhumanței au fost construite pasaje subterane pe sub autostradă. Cu toate acestea, foarte puțini păstori le folosesc, preferând să-și ducă oile cu mașina. În primăvara anului 1909, pentru a documenta lumea păstorilor, Wace și Thompson au mers pe jos alături de turme, de la Tyrnavos până la Samarina. Peste un secol mai târziu, în toamna lui 2019, am întâlnit turme de la Samarina refăcând același drum, dar în direcție opusă. …Și totuși, lumea veche nu a dispărut cu totul.