Ce se vede în fundal

Printre negativele pe sticlă de la Bitola, una dintre plăci nu se potrivește cu restul. E spartă în cinci bucăți, lipite cândva la loc, cu golurile negre ale cioburilor pierdute. Pe trotuar stă un bărbat cu melon și palton închis, cu ceva strâns sub braț. În toată imaginea nu e niciun fes, nicio cupolă, niciun minaret. În spatele lui se vede o fațadă cu arcade, coloane și statui în nișe, alături un birou de dactilografie și o trăsură care așteaptă. Firmele sunt în engleză. E una dintre puținele fotografii din arhiva Manakia în care Balcanii lipsesc.

Bărbatul e Ianaki. Se știa că fusese la Londra după aparatul care avea să-i schimbe viața: o cameră de filmat Bioscope, cu numărul de serie 300, de la care își ia numele festivalul de film documentar de la Bitola. Nu se știa când. Enciclopediile spun 1905, unii istorici 1906.

Răspunsul era pe pereți. Am mărit afișele bucată cu bucată, printre fisurile sticlei. Pe banda de deasupra ușii, Charles Wyndham și Miss Mary Moore, directorul teatrului și actrița lui principală. Pe placa de alături, Criterion Theatre.

Deasupra intrării, cu majuscule, titlul piesei: The Liars. Mincinoșii.

Comedia lui Henry Arthur Jones a fost jucată la Criterion de două ori. Prima dată în 1897, cu altă distribuție. Atunci Ianaki era la Ioannina și abia începea să fotografieze. A doua oară, The Liars a revenit pe 13 aprilie 1907 și a ținut o sută de seri, până pe 15 octombrie, când i-a luat locul The Mollusc. Arhiva teatrului a fixat fotografia între aprilie și octombrie 1907.

A mai rămas harta. În 1907, Charles Urban, care fabrica și vindea camerele Bioscope, își avea firma pe Rupert Street, la numărul 48. De la ușa lui până la intrarea în Criterion sunt patru minute de mers. Ianaki nu e un turist rătăcit prin Piccadilly. E la câțiva pași de magazinul de unde își cumpără camera.

De aici se mută o dată din istoria filmului. Primul film al fraților, cu bunica lor, Maia Despa, torcând lâna la Avdela, nu poate fi din 1905. E făcut după întoarcerea lui Ianaki de la Londra, în 1907, cum propune și Emil Țîrcomnicu în Ioan D. Manakia în documente din arhiva Societății de Cultură Macedo-Română (1906–1948), apărută în 2024. Cel mai probabil a fost filmat la sfârșitul verii, înainte ca aromânii din Avdela să coboare cu turmele la iernat.

Milton Manakia a repetat toată viața că l-a fotografiat pe Mustafa Kemal. Avea temei să creadă asta. Kemal învățase la liceul militar din Monastir, iar frații fotografiau tot ce trecea prin oraș: elevi, ofițeri, pașale, sultani. Arhiva l-a crezut, iar două plăci de sticlă au intrat în registre drept „elevi ai liceului militar, cu Kemal Atatürk”.

Placa 1417 arată o curte de școală: aproape cincizeci de elevi în uniformă, cu fesuri și săbii, pe trei rânduri, în fața unei clădiri cu geamuri sparte. Placa 515 e un portret de atelier: șase tineri ofițeri, cu săbiile sprijinite de cizme, între o draperie grea și un tapet cu flori. Am trecut prin fiecare chip, rând cu rând. Kemal nu e în niciuna dintre ele.

Era altcineva. Am pornit de la o bănuială simplă: dintre acei tineri, mulți ajunseseră cineva în istorie. Ofițerul din dreapta extremă, pe placa 515, lângă fereastră, cu mustața subțire și privirea dreaptă, e Ismail Enver, viitorul Enver Pașa, unul dintre conducătorii Junilor Turci.

Același om apare și pe placa 1417, în stânga, puțin desprins de rândurile de elevi.

Enver și Kemal se născuseră în același an, 1881. Erau ofițeri în aceeași armată, în garnizoanele aceluiași imperiu care se destrăma, și rivali încă de tineri. Enver avea să conducă Imperiul în război. Kemal avea să facă din ruinele lui Turcia.

Dacă fotografia lui Kemal exista, trebuia căutată mai târziu: nu printre elevi, ci după ce se întorsese în zonă ca ofițer. Le-am propus această pistă colegilor mei de la Arhiva din Bitola, Goce, Dimitar și Maria. Ei au găsit fotografiile.

Suntem în 1909. Revoluția Junilor Turci din 1908 îl silise pe sultan să repună în vigoare constituția. Contrarevoluția din primăvara lui 1909 fusese înăbușită de o armată pornită din Salonic, iar Abdulhamid fusese detronat. Imperiul își chema înapoi instructorul cel mai respectat, generalul german Colmar von der Goltz, Goltz Pașa, ca să-i reformeze armata. Goltz face un tur de inspecție prin garnizoanele din Balcani. Monastirul e una dintre ele, iar frații Manakia sunt acolo.

Prima placă: gara. Un tren de călători, cu ușile vagoanelor deschise și capete curioase la ferestre. În față stă delegația: mantale lungi, unele închise, altele deschise la culoare, fesuri, cizme. În primul rând, strivit între doi ofițeri superiori, e un ofițer tânăr, cu mustață subțire și privire fixă.

A doua placă: un câmp de manevre. În spate, corturi mari cu stegulețe pe catarge, iar în față cizme pline de noroi. În centru, un bărbat vârstnic, cu ochelari, în manta deschisă la culoare: von der Goltz.

În rândul al doilea, pe jumătate ascuns, e același chip din gară.

A treia placă e tot din gară, din aceeași zi. O fanfară cu instrumente de alamă așteaptă trenul.

Printre oameni, aproape ascuns între ofițeri, stă Ianaki Manakia. Dacă Ianaki e în fotografie, aparatul îl ținea Milton. Milton a fost deci acolo, cu camera, în ziua în care un tânăr ofițer pe nume Mustafa Kemal stătea pe peron. Fotografia de care vorbea toată viața exista. Doar că nu era cea pe care o arăta.

O bănuială, oricât de solidă, rămâne o bănuială. Am cerut o expertiză. Artistul criminalist Aurelian Bădulescu a comparat chipul din fotografiile de la Bitola cu portrete sigure ale lui Atatürk: forma capului, desenul sprâncenelor și al urechilor, linia nasului, buza de jos, ridurile dintre sprâncene. Concluzia lui: e aceeași persoană.

Între 1916 și 1919, Ianaki Manakia a trăit la Plovdiv, pe atunci Philippopolis, în domiciliu forțat. Era departe de Bitola, de atelier, de fratele lui, și nu avea voie să plece din oraș. Un om care își petrecuse viața pe drumuri, cu aparatul pe catâr, nu mai putea călători.

Din acei ani, arhiva de la Bitola păstrează multe fotografii ale lui. Două, făcute în același loc, sunt ca două ipostaze ale aceluiași om. În prima stă în curte, între portrete, în izmene.

În a doua e în costum, cu ținuta unui fotograf respectabil. În amândouă pare foarte bine dispus, aproape jovial. Nimic din ele nu spune că e un om ținut sub pază. Dimpotrivă: pare un om care și-a găsit o clientelă și un rost. În jurul lui, sprijinite de un zid de piatră, sunt portrete mari, înrămate: bărbați cu mustăți, femei cu coafuri înalte. Ianaki a făcut la Plovdiv ce știa: portrete.

Fotografiile erau cunoscute, dar fuseseră citite ca documente biografice: Ianaki în exil. Pe mine mă interesau ramele. Le-am privit la Plovdiv împreună cu Petko Todorov, etnolog al Muzeului Etnografic Regional, și am spus cu voce tare ce mă urmărea de mult: dacă aceste portrete au fost făcute aici, unele ar trebui să mai existe. Petko s-a uitat lung la imagine. „Cred că am mai văzut unul. Dar nu sunt sigur.”

Primul portret a apărut chiar în ziua aceea. Un bărbat cu părul alb tuns scurt, mustăți răsucite și două decorații pe piept. E chipul din rama de lângă umărul lui Ianaki.

Al doilea a apărut a doua zi: o femeie cu coafură înaltă. Pe amândouă, în colțul din dreapta jos, aceeași semnătură cu cerneală: Manaki, numele orașului prescurtat, Phil., și anul.

În registrul arhivei de la Bitola, fotografia scrie „panorama Plovdivului, cu Ianaki în prim-plan”. Ianaki stă în față, orașul se întinde în spatele lui, iar la orizont se ridică un munte. Oamenii din Plovdiv cărora le-am arătat-o au zis că e Plovdiv.

M-am uitat la ea cu orașul real în față, și ceva nu se lega. Plovdivul e un oraș de coline, cu dealuri între case, nu un oraș la poalele unui zid de piatră.

A fost întâi o senzație, apoi o bănuială. Muntele avea o formă pe care o mai văzusem: Sinite Kamani, Pietrele Albastre, masivul care stă deasupra orașului Sliven. Le cunoșteam din drumurile din anii pandemiei.

Am mers la Sliven cu fotografia și am căutat unghiul. Blocurile socialiste au schimbat cu totul silueta orașului, așa că la prima vedere panorama de azi pare alt loc. Comparând, au ieșit totuși la iveală trei clădiri din imaginea lui Ianaki, încă în picioare, iar printre ele zona vechiului turn cu ceas. Fotografia nu e din Plovdiv. E din Sliven.

Laista, Laka în aromână, e cel mai izolat sat din munții Zagori. Pe la 1900 avea peste două mii de locuitori. Astăzi, iarna, mai stau acolo nouă. Frații Manakia au fotografiat satul de două ori: o panoramă largă și o sărbătoare în piață.

Panorama o datasem aproximativ: pe la 1900. În 2017 i-am arătat-o lui Takis Tzimas, fotograf atenian originar din Laista, care a publicat-o în revista satului. Câteva luni mai târziu, revista a ajuns la București, iar fotografia avea un an exact: 1898. Localnicii știau fiecare când i se ridicase casa. După casele care apar și după cele care lipsesc din imagine au datat-o mai precis decât orice arhivă. O comunitate care nu și-a scris niciodată istoria o ținuse minte la an.

Fotografia sărbătorii a avut altă soartă. Într-o casă din sat, a familiei Papathanasiou, se păstra o imagine aproape identică, făcută probabil la câteva minute distanță, cu aceiași oameni ușor mutați.

Apoi, în 2024, în arhiva de la Bitola, am dat peste un fragment de negativ pe sticlă, spart, cu aceeași scenă. Erau trei fotografii ale aceluiași minut, păstrate un secol în trei țări, România, Grecia și Macedonia de Nord, fără să știe una de alta.

Fotografia lui Milton arată Korçë de sus: acoperișuri de țiglă, curți, străzi drepte care urcă spre deal, iar în fund, sub muntele gol, minaretul Moscheii Mirahori, una dintre cele mai vechi din Albania. La prima vedere pare făcută dintr-o dronă.

M-am întrebat de unde fusese făcută. Unghiul nu lasă multe variante. Pe la 1900, în Korçë nu exista nicio clădire atât de înaltă. Un singur loc putea ridica un fotograf deasupra acoperișurilor: turla Bisericii Sfântul Gheorghe, terminată în 1905.

Biserica nu mai există. La sfârșitul anilor ’60, regimul comunist a demolat-o, ca să facă loc bibliotecii. Am refăcut fotografia din singurul punct înalt rămas în preajmă: un turn ridicat în aceeași epocă, la câteva zeci de metri. În stânga se vede din nou minaretul Moscheii Mirahori; în față, blocurile anilor ’70. O turlă a fost înlocuită de un turn. Orașul se recunoaște, deși minaretul e altul: distrus și el sub regimul lui Enver Hoxha, a fost reconstruit în 2014.

De sus, din același turn, am văzut și urma bisericii. Conturul ei e desenat astăzi cu piatră albă în pavajul străzii, absida și pereții, trași ca pe un plan de arhitect. În fiecare zi cineva aprinde acolo o candelă, pe locul unei biserici în a cărei turlă a urcat, acum un secol, un fotograf aromân cu aparatul în spate.

Am fotografiat-o de la fereastra Arhivelor, printre brazi. Clădirea a fost ridicată pentru o singură vizită: a sultanului Mehmed Reșad al V-lea, în vara lui 1911. A fost ultima călătorie a unui sultan de la Constantinopol în Balcanii încă otomani.

Frații Manakia au fotografiat ceremonia în fața casei: ofițeri, funcționari și notabili așezați cu o precizie de protocol, fiecare la locul lui. E imaginea unei ordini care se arată sigură pe ea. Un an mai târziu începea Primul Război Balcanic, iar Bitola era printre primele orașe pierdute de Imperiu.

Casa e astăzi rectoratul universității. Fațada e neoclasică, europeană, cum cerea gustul politic al vremii. Planul e otoman, întors spre interior, cu ierarhii de încăperi pe care fațada nu le trădează. Pe dinafară e Europa, pe dinăuntru Imperiul. Ca orașul întreg.

Frații au și filmat vizita: sultanul, alaiul, mulțimea de pe străzi. Sunt câteva secunde de film dintr-o lume care avea să dispară peste un an.