Spre deosebire de Avdela și de multe alte sate fotografiate de frații Manakia, Syrrako (Sereacu în aromână), pe muntele Tzoumerka, pare împietrit în timp. Casele sunt la locul lor, bisericile la fel. Corespondența, la o sută de ani distanță, pare de 1:1. La fel, la Kallarites, numit Călarli în aromână, deși arhitectura așezării e mai puțin vizibilă în imagine. Cele două sate sunt vecine. Poziția geografică e spectaculoasă. La peste 1200 de metri altitudine, Kallarites este agățat pe un platou aproape golaș, deasupra unei râpe adânci, cu pereți verticali de 500 de metri. O spectaculoasă iluzie optică te face să crezi că până la Syrrako drumul e scurt și că durează la picior cel mult un sfert de oră pe calea ce iese din Kallarites. Dar nu sunt multe variante, râpa taie drumul care pare drept, trebuie să o cobori și apoi să o urci, ceea ce înseamnă ore bune, chiar și pentru un călător obișnuit cu muntele. O cărare pietruită din vechime, care des se transformă în scară cu trepte, leagă cele două sate, semn că oamenii de aici s-au luptat mereu cu natura și nu s-au lăsat pradă drumurilor puse la dispoziție de ea. Altminteri, cu mașina, trebuie să ocolești cam 20 de kilometri, prilej de a vedea satele de la distanță, suspendate spectaculos pe această buză de prăpastie. E un loc anume, lângă biserica Sfântului Gheorghe, ridicată pe o culme de locuitorii din Călarli, de unde le vezi pe ambele și de unde frații Manakia au făcut fotografia.
Satele au avut o economie foarte dezvoltată, au fost centre de păstorit, dar și de prelucrare a metalelor prețioase. De la Kallarites își trage originile familia Bulgari, stabilită apoi la Roma. Iar legenda spune că la Syrrako a fost țesută stofa pentru capele armatei lui Napoleon când au luptat în Rusia, pentru că aromânii, nevoiți să înfrunte clima dificilă a munților, au descoperit prima stofă impermeabilă din istorie, un amestec de lână de oaie și păr de capră. Wace și Thompson notează că, în secolul al XIX-lea, cele două așezări aveau, fiecare, peste 6000 de locuitori. La 1900, numărul lor scăzuse deja. La prima mea vizită, în februarie 2014, Syrrako era complet pustiu și își etala cu mândrie arhitectura din piatră, ca și când oamenii nu aveau ce căuta acolo. La Kallarites erau șapte locuitori. Vara se adună mult mai mulți, sute, chiar mii, cu precădere de Sfânta Maria. Chiar și atunci când locurile și arhitectura par neschimbate în fotografii, un secol de istorie a schimbat ceva fundamental: viața comunităților. Deși par 1:1, fotografiile nu sunt deloc identice, înfățișează lumi diferite.
