„Puține dintre satele Pindului se bucură de o așezare așa de frumoasă ca Băiasa. Râul, un curs de apă deja considerabil aici, greu de traversat vara și care devine un șuvoi furios iarna, împarte satul în două părți, unite printr-un pod tipic turcesc: un arc înalt și îngust, cu parapete joase, astfel încât catârii încărcați să îl poată trece ușor.
Casele sunt de obicei cu mai multe caturi, construite astfel pentru apărare, având puține sau chiar nicio fereastră la parter. Partea principală a satului se află pe malul de răsărit al râului, iar podul menționat reprezintă singura cale de acces către aceasta. Pe malul de apus, în apropierea podului, se ridică biserica Sfântului Atanasie, ce pare să păzească trecerea. Construită integral din piatră, biserica are un acoperiș solid, boltit, și ferestre înguste de tip creneluri. Toți locuitorii sunt vlahi, dar bărbații vorbesc și greaca. În sat există atât o școală greacă, cât și una românească, deși cea din urmă a fost distrusă de o bandă de greci în 1905 și nu a mai fost reconstruită de atunci. Comerțul principal este cel cu lemn, căci Băiasa se mândrește cu mai multe gatere decât orice alt sat aromân. Alte ocupații specifice vlahilor – creșterea oilor, prelucrarea lânii și transportul cu catâri – sunt practicate și aici, dar nu la scară largă, pentru că cei mai mulți dintre cărvănarii care transportă lemnul din Băiasa spre Ioannina provin din Samarina.
Costumul tradițional, cândva foarte asemănător cu cel din Samarina, a fost în mare parte înlocuit cu haine europene – paltoane și pantaloni, adesea à la Franca.”
Alan J.B. Wace și Maurice S. Thompson, Nomazii Balcanilor
